Regiunea comunei Hârtop este potrivita pentru tot soiul de plante, în special porumb, care se cultiva pe o scara larga, regiunea fiind una tipica pentru culturile cerealiere 91 . Pe teritoriul comunei, în afara culturii porumbului, care ocupa cele mai mari suprafete, urmeaza în ordinea ponderii lor în cadrul terenurilor agricole, cultura cartofului, sfeclei furajere, ovaz, grâu si alte culturi. Fiind situata într-o regiune deluroasa, terenul arabil este judicios structurat pe culturi agricole, alegerea speciilor de plante de cultura facându-se dupa criterii economico-sociale, de rentabilitate agricola si de acopeire a necesarului de hrana pentru locuitori. 92La fel ca si în alte sate din zona colinara pâna la jumatatea secolului XX s-a practicat o agricultura rudimentara, bazata pe folosirea inventarului agricol din lemn pentru mai toate muncile câmpului. Odinioara colinele din împrejurimile satului Hârtopului erau acoperite cu paduri în proportie de peste 50%. Prin defrisare si destelenire cu pluguri trase de mai multe perechi de boi, s-a obtinut terenul arabil de astazi. Din documentele existente rezulta ca satul Hârtop era un sat de razesi, desi exista si o mosie destul de mare apartinând marilor boieri. Reforma agrara a lui Cuza, dar mai ales reformele agrare din anii 1925 si 1945 au redus mosia boereasca la peste o 100 de ha. si s-au împroprietarit multi tarani fara pamânt, realizându-se exploatatii de 2-5 ha de teren, mult prea mici pentru o agricultura rentabila. Anul agricol începea primavara când plugarii arau ogoarele pentru a le însamânta. Înainte vreme plugurile erau toate din lemn,cu exceptia fierului lung (brazdarul) si a celui lat (cormana). Dupa 1900 si-au facut aparitia plugurile de fier care au convietuit cu cel de lemn pâna la colectivizare. Plugul era purtat de o cotiga cu doua roti, la început cotigarul avea roti cu butuci, spite si obezi din lemn, ca dupa primul razboi mondial acesta sa fie înlocuit cu altul din fier. Timpul bun pentru semanatul porumbului era stabilit în functie de înfloritul porumbarului. Netezirea araturii se facea cu ajutorul grapei de maracini, a grapei cu cuie de lemn sau fier. Soiurile de porumb traditional erau: moldovenesc, dinte de cal, ciocantin si nemtesc. Toamna dupa coacere papusoii (popusoii) erau taiati, transportati acasa cu carutele si depozitati în arie, cu care ocazie se faceau claci pentru „dejghiocat”. Depozitarea se facea fie în podul casei, cantitati mai mici, sau în cosare împletite din nuiele, din raiele si mai recent din leturi.Boabele se obtineau prin baterea acestora în piua (chiua) cu chilugul sau în leasa cu ciomegele. Grâul era alta cultura traditionala folosindu-se atât soiuri de toamna cât si de primavara. Previzionarea culturii se facea de catre unii batrâni ai satului consultând o planta cunoscuta în popor sub numele de „mana câmpului”. Ea creste în padurile din preajma satului, la umezeala având rodul asemanator stiuletelui de porumb, spicului de grâu, butoiului de vin, fructelor si orzului. Care dintre acestea erau mai dezvoltate, înseamna ca în anul acela se va face din belsug si invers.Seceratul cerealelor se facea când acestea dadea în copt, si se executa cu seceri confectionate de fierarii din satul Valea Arinilor sau de tigani nomazi care din când în când le zimtau din nou. Prin seceratul cu mâna se faceau în poloage sau „mâini „,mai multe poloage se legau în snop, folosind legatoarea din mohor sau grâu înalt. Din snopi se cladeau jumatati în care intra un numar de 13 sau 17 snopi, asezati în cruce, pusi unul peste altul. Acestia se carau pe arie, se cladeau în clai si se treierau. Pâna la aparitia batozei sau a masinii de treierat, aria se facea în locuri stabilite de gospodari se uda cu apa si se batatorea, snopii se asezau radial în jurul parului din centrul acesteia. Prin calcare timp îndelungat cu vitele, boii, sau caii, spicele se sfarmau si boabele sareau din paie. Dupa greblare, se strângeau paiele si grâul se vântura de pleava, dupa care se dadea la morisca (masina manuala de vânturat). Cositul grâului se facea de dimineata pentru a nu se scutura, cu hreapca, iar din urma veneau legatorii care faceau snopii si jumatatile. Uneori când suprafata era mica, sau snopii se foloseau pentru învelitoare la case sau la anexele gospodaresti, acestia se treierau cu îmblaciu. Odata cu aparitia batozelor, dupa primul razboi mondial, actionate de motoare cu aburi la început si apoi cu tractoare „Buldog” pe motorina, munca taranilor s-a usurat foarte mult. În anul 1929 treieratoare de cereale aveau în sat: Braneanu Costache si Davidel Tatos. În anii 70, în plin proces de colectivizare au aparut combinele C-1 si C-3 tractate, care executau operatiunile de recoltare si treierare, mecanizând aproape integral recoltatul cerealelor. În paralel în anii 80 s-a dezvoltat conceptul de recoltare si treierat integral mecanizat, prin descarcarea productiei direct in remorci. La sfârsitul secolului XIX.-lea grâul si porumbul obtinut în zona era macinat la moara Ciorsaci, care era pusa în miscare de apa si vapori, având 8 pietre pentru grâu si 3 pietre pentru porumb, aducând un venit anual de 10.000 lei.Cultivarea cânepii s-a facut în toate gospodariile taranesti, fiind de mare trebuinta în industria casnica. Cânepa semanata primavara se recolta vara, la coptul semintei, fie prin smulgere, fie cu secera, se punea la uscat pentru a se scutura samânta prin batere, dupa ce se lega în snopi se ducea la topit. Topitul se facea înca din vechi timpuri în râul sau iazul Somuzului, unde se lasa în apa prinsa cu pari si stabilizata cu pamânt, 2-3 saptamâni. Dupa uscare se depozita într-un loc uscat, unde se melita, dupa care se raghila si cu ajutorul unor perii de metal (cheptini) se desprindea fuiorul de câlti, de un produs inferior numit buci. Bucii se torceau se vopseau si se foloseau la tesutul laicerelor din cânepa (apanajul familiilor sarace care nu cresteau oi), iar câltii se torceau si iarna se tesea pânza din cânepa. Primavara femeile înalbeau (ghileau) pânza cu lesie si sapun sau sineala.Din pînza se faceau camasi, izmene sau itari. Tot din pânza se faceau stergare. În timpul iernii femeile coseau atât pe camasi cât si pe stergare motive florale sau geometrice, specific zonei folclorice.Din mica industrie casnica faceau parte: facutul povirlei (magiun) din perje, facutul tuicii la velnita din poame (prune), uscatul prunelor (poame). Uscatul prunelor se facea la losnita. Losnita era formata din doua camere sapate în pamânt si unite printr-un canal. Prima camera constituia vatra unde se ardeau lemnele la foc potrivit, iar peste a doua camera se aseza losnita (o gratie din nuiele din alun împletite) marginita de o bordura. Pe aceasta gratie se asezau prunele, care prin actiunea caldurii fumului se uscau pe parcursul a mai multor zile.Pomicultura s-a dezvoltat mai cu seama în vatra satului, în gradinile din jurul caselor, în silisti intravilane, si se cultivau pruni, nuci, meri, ciresi, perji, peri, gutui s.a. Fructele erau consumate mai mult în gospodarie proaspete, sub forma de dulceata, povirla, sau merele dulci, cele de mar acre sau perele se uscau la soare sub forma de scrijele (padurete) si se consumau iarna. Dupa încheierea cooperativizarii în 1962, dupa câtiva ani s-a înfiintat o livada pe pantele dealului t intei, pâna la Cetatuie, cu meri, pruni si peri, desfiintata la sfârsitul anilor 90, deasemenea pe mosia boiereasca de pe Somuz, din Coasta si la Rebenciuc fostul gostat Falticeni a înfiintat în anii 1963-1966 întinse livezi de mar intensiv si par, din care mii de tone au mers la export atât în tari din est cât si în europa de vest. Si aceste livezi au disparut dupa 1990 în mod samavolnic.Si gradinaritul (legumicultura) si-a gasit locul în economia satului, ea practicând-se în locul numit bulgarie, pe valea pârâului Ciorsaci în apropierea catunului Vararie., pe mosia boiereasca, o panta cu expozitie sudica si cu izvoare de coasta cu debite suficiente necesare udatului în timpul secetei. La recensamântul din 1912 exista o gradina de zarzavat, iar în 1929 era cunoscut gradinar Petcu Gheorghe Ion. În 1912 exista în satul Hârtop o cooperativa de credit „Sprijinul”, o cooperativa de laptarie, o cârciuma comunala, si un post de sectiune de jandarmi.În 1929 existau de asemenea diferiti meseriasi pe domenii de interes satesc, cum ar fi: dulgheri (în perioada interbelica mai cunoscuti Amarandei V. Ion, Dionise Stefan, Par Alexandru, Par Dumitru), fierari – Lacatusu Vasile, sobari – Gâdea Gheorghe. Exista si o cariera de piatra care apartinea statului.Existau în perioada interbelica o banca populara „Sprijinul”, o cooperativa de consum care între anii 1957 – 1959 si-a construit un local cu magazin, cârciuma si sala pentru nunti, ce si-a desfasurat activitatea pâna în 1990, astazi prin desfiintarea cooperatiei, cladirea apartine consiliului local; o bacanie a lui Avram Iosef si Filip Stefan, si o cârciuma a lui Braneanu Costache.Cresterea animalelor s-a facut în functie de capacitatea de a le asigura nutretul pe timp de iarna. Se cresteau boi pentru arat, transport si carausie, mai târziu si cai, vaci pentru lapte, oi porc, si diferite pasari de curte. O parte dintre acestea se vindeau la târgurile de peste an, din Falticeni, Liteni, Dolhasca, Veresti etc. Pâna la cooperativizare, si în paralel, animalele erau crescute în sistem gospodaresc individual, pasunatul acestora facându-se în devalmasie pe izlazul de pe Dealul Hârtopului, si mai actual în lunca Somuzului. Oile se organizau ca si astazi în stâni, iar ciobanul se împaca cu proprietarii oilor câta brânza si urda sa le dea acestora si ce obligatii aveau acestia în bani si faina fata de pastori. Tipul de stâna este unul comun pentru aceasta zona, având urmatoarele spatii: camera pentru închegat brânza si pastrare acesteia, focarie, strunga cu podina pentru muls, tarcul oilor cu lapte, tarcul oilor sterpe si custile-pat pentru ciobani. Inventarul stânii se compune din vasele de muls (sistare), ceaune pentru închegat si urdit, chirostee pentru încalzit laptele, leasa pentru uscat brânza, bucium pentru chemat ciobanii cu oile la muls.Lâna recoltata de la oi la începeutul verii, se spala de catre gospodine se punea la uscat la soare, dupa care se scarmana cu ajutorul fosalailor, de resturi de scai, capuse si usuc pentru a fi curata si înfoiata în vederea torsului. Odata cu aparitia daracului mai aproape de timpurile noastre, lâna se daracea mecanic. Fosalaii erau niste planuri din scândura de 40/30 cm, acoperite cu piele de vitel prin care erau trecute un numar mare de dinti din sîrma otelita. Fosalaii aveau mânere si erau perechi. Lâna astfel pregatia era toarsa de catre fete si femei în timpul lungilor nopti de toamna si iarna, cu ajutorul furcii de tors si fusului, fie la claca sau în gospodarira proprie. Ghemele de lâna toarsa era facuta suluri (calepe) cu raschitorul, dupa care era vopsita cu ajutorul vopselelor obtinute din plante. Abia în a doua jumatate a secolului douzeci, s-a folosit pe scara mare voselele sintetice. Operatiuni similare se facea si cu cînepa sau inul.Din lâna astfel pregatita gospodinile satului împleteau flanele, veste, manusi, ciorapi pentru întreaga familie, sau se teseau covoare, laicere, macaturi.Tesutul se realiza cu ajutorul razboiului de tesut, sau statevele, asa cum sunt cunoscute la noi. Statevele erau formate din: doua cadre din lemn , dreptunghiulare , având partea de jos din lemn gros, la capete prevazute cu orificii pentru pentru sprijinul celor doua sulurilor de lemn pe care se înfasura urzeala sau tesatura propriu-zise, prevazute cu capete rotunde strabatute de orificii prin care se introduceau opritorile pentru a întinde tesatura, doua sau trei ite în functie de complexitatea si finetea tesaturii prevazute cu scripati din lemn, calcatorii care actionau itele, suveica, spata cu suportul spetei tot din lemn de cires sau paltin. Spata era confectionata din tulpina uscata de stuf si avea un numar diferit de dinti, în functie de tesatura. Un alt obiect era urzitorul – doua cadre dreptunghiulare din leaturi de lemn se intersectau la mijloc în unghi drept, se prindea în partea de jos pe o talpa prevazuta cu orificiu la mijloc, iar în partea de sus era practicat un orificiu în grinda plafonului. Cu ajutorul acestui obiect se realiza urzala necesara tesutului.O alta preocupare rezultata din diviziunea sociala a muncii,era si mica industrie,fiind foarte diversificata. Cu un secol si ceva în urma si pîna înainte de 1990 ,existau o serie e meseiasi care lucrau atât pentru mosia boiereasca dar si pentru sateni. Amintim în primul rînd tîmplarii care faceau: usi si geamuri, mese, scaune, blidare, lazi de zestre ; butnari care faceau : butoaie pentru vin si tuica, putinei pentru bors si unt, cofaiele pentru apa, donite pentru lapte, sistare pentru muls ; rotarii care faceau: roti din lemn, dricuri de care si carute, sanii etc; fierarii care faceau : potcoave pentru cai si boi, sine de carute, fieraria cu care se legau cartele ,etc. Pe lânga aceste mestesuguri grosiere, existau altele mai domestice cum ar fi : cusutul sumanelor, cojoacelor, caciulilor, bonditilor simple pentru lucru si înflorate cu motive nationale, specifice zonei, pentru zilele de sarbatoare, bernevecilor precum si croitul camasilor si itarilor din cînepa si in. Toate aceste activitati erau practicate de anumite familii care îsi transmiteau mestesugul din generatie în generatie. Din pacate odata cu cooperativizarea si migratia spre oras al taranimii în anii saizeci – saptezeci, si modernizarea satelor, aceste mestesuguri si-au pierdut sustinatorii, practicându-se sporadic.
Activitati industriale
Comuna Hârtop dispune de un potential economic apreciabil. Initiativa particulara va trebui încurajata în sensul valorificarii produselor vegetale si animale, prin crearea unor sortimente de plante, respectiv rase de animale, superioare, care ulterior sa fie promovate pe piata pe masura calitatii lor. Aceasta valorificare a produselor si baza materiala existenta (cladiri, utilaje) ar putea constitui premisa relansarii agricole. Sectorul serviciilor fiind insuficient dezvoltat, ar putea constitui o sursa de activitate, atât prin nivelul redus al investitiilor de pornire necesar cât si al existentei cererii pe piata. În comuna, stimularea înfiintarii si dezvoltarii unor activitati economice organizate în întreprinderi mici si mijlocii, ar determina diversificarea profilului economic în perspectiva trecerii acesteia în categoria comunelor dezvoltate.În vederea dezvoltarii economice, se pot organiza si diferite teritorii cu un eventual potential turistic.Agricultura, fiind principala activitate a locuitorilor comunei Hârtop, exista posibilitatea valorificarii animale prin ameliorarea raselor de animale (în special bovine, porcine) si pe o furajare optima, precum si cultivarea unei game sortimentale de cereale de productie ridicata, acest fapt fiind posibil datorita conditiilor optime de dezvoltare întâlnita aici.Industria este slab dezvoltata.Activitatile de constructii sunt efectuate numai de micii meseriasi din comuna, neexistând nici o societate profilata în acest domeniu pe raza localitatii. Activitatea de morarit este asigurata de P.F. Bordei Constantin 99 . Perioada de tranzitie în care se afla comuna, lipsa bazei materiale, preturile ridicate ale utilajelor agricole fac ca populatia comunei sa se orienteze catre statutul de salariati în unitatile din orasul Falticeni, existând riscul de a fi disponibilizati datorita reducerii capacitatilor de productie de pe platformele industriale a municipiului, unele dintre întreprinderi aflându-se în pragul falimentului. Asa se explica faptul ca locuitorii din localitate care aveau statut profesional legat de industrie se regasesc astazi ocupati în agricultura.